Cine sau ce?

de ce prefer anonimatul?
va asigur ca nu din frica... nu mi-e frica sa raspund pentru afirmatiile mele, nu mi-e teama ca as avea ceva de pierdut, nu mi-e si nici nu mi-a fost teama sa le spun tuturor in fata tot ce gindesc, ci pur si simplu mi-e teama de o meteahna a poporului roman: conteaza mai mult cine esti decit ce spui... mai exact, am observat faptul ca se prefera atacul la persona in detrimentul argumentelor. normal ca este mai usor sa scoti in evidenta "petele" interlocutorului, pete care vor exista mereu si vor fi la indemina, decit sa aduci contraargumente intr-o discutie principiala. e mai usor sa cauti "dovezi" ale subiectivitatii interlocutorului (ca si cum partizanatul in favoarea unei idei ar fi o crima) decit sa te chinui sa aduci ceva nou.
nu sint perfect, asa ca prefer sa le dau ideilor mele sansa de a fi privite asa cum sint spuse: sincer si fara nici o retinere sau interes ascuns. stiu ca pentru mine anonimatul reprezinta un avantaj, dar va rog sa considerati ca profit de acest avantaj doar atunci cind contraargumentul meu se va baza pe ideea "uite cine vorbeste"...

de ce blog?

sa raspund la intrebarea "de ce mi-am facut blog?"... pentru ca e mai greu construiesti decit sa darimi, pentru ca e mai greu sa sustii o idee decit sa le faci praf pe ale altora, pentru ca nu mi-e frica de greu... in plus, ar fi fost absurd ca, odata intrat aici, sa nu incerc si eu... mi-e teama ca nu vor fi multi cei ce vor citi, dar m-as bucura ca ideile scrise aici sa fie "furate" si dusemai departe. nu tin la "drepturi" de autor...

Pay it forward...

Intotdeauna m-a consumat intrebarea: binele se poate propaga dupa acelasi mecanism, si cu aceeasi viteza, ca si raul? filmul al carui nume da titlul primului meu mesaj de blogger (rog criticii sa fie intelegatori, cu mine, ca filmul e beton) a facut ca aceasta intrebare sa urce in top peste intrebari de genul: de ce purtau pilotii Kamikaze casca?
Cit de greu le-ar fi românilor, sa renunte, macar pentru o zi la intrebarea: mie ce-mi iese din asta?
Cit de greu le-ar fi românilor sa se uite in jur, si sa se puna pentru citeva momente in pielea celorlalti?
Nu am un raspuns, dar sint convins ca le-ar fi mult mai bine dupa. Sa nu ma intelegeti gresit, nu sint nici pocait, nici nu sint adeptul teledonurilor sau campaniilor de stringere de fonduri, dar sint de parere ca societatea romaneasca ar fi mult mai buna daca in loc de "ce-mi iese daca fac bine", am intreba:"ce ma costa sa fac bine"? Am observat ca putinul unuia, inseamna averea altuia. Ca un gest mic, poate influenta decisiv soarta celui de linga tine.
Ma opresc aici, pentru ca am senzatia ca nu sint coerent... Poate dezvoltati voi ideea. Bineinteles daca vi se pare interesanta.